E toamnă. Un caruţaş aşteaptă impacientat în gară. E multă treabă în perioada asta a anului, aici în patria vinului, iar omul ar fi preferat să fie în vie acum, nu să se plictisească într-o gara pustie aştepând un tren care părea să nu mai vină. Îl aştepta totuşi pe domnul Alexandru, care anunţase că soseşte astăzi negreşit, însoţit de câţiva prieteni de la Bucureşti.
Trenul ajunge agale şi opreşte cu zgomot. Cei trei domni coboară. Caruţaşul îşi azvârle un zâmbet pe faţa-i plictisită, aşteptarea lui a luat sfârşit. Domnul Alexandru îi prezintă pe cei doi domni în timp ce acestia sunt ajutaţi să urce în caruţă. Domnii sunt oameni de seamă, unul e primar al Bucureştilor iar celălalt fost director la Teatru Naţional, ambii scriitori.
Pământul era uscat, nu mai plouase de ceva vreme. Drumul se continua spre Plaineşti, însă caruţaşul coteşte la dreapta şi o ia pe un fel de drumeag, mai mult o potecă decât un drum, printre vii. Era loc cât pentru o căruţă. De o parte şi de alta… podgorii. Seara venea mai repede în septembrie iar oamenii nu se îndurau să plece din vie.
Domnul cu monoclu si mustaţă cu varfuri arcuite, trecea printr-o perioadă mai puţin bună pentru el. După celebrul proces de plagiat, pe care fusese obligat să-l deschidă pentru a-si apăra onoarea, vroia să plece din Bucureşti pentru totdeauna. Încercase să se mute la Cluj dar nu reuşise, acum se gândea să se stabilească în străinătate. Moştenirea Mumuloaiei picase cum nu se putea mai bine iar acest fapt îi dădea o lumină de speranţă.
Domnul cu fruntea lată, primar al capitalei, părea şi el îngândurat, nici măcar zgâlţâielile căruţei nu-i puteau întrerupe şirul gândurilor. Numai gândul la scurta vacanţă din mijlocul podgoriilor Gugeştene îl făcea să se deconecteze de la problemele capitalei şi işi promitea că nu se va mai gândi deloc la Bucureşti atâta timp cât va sta la bunul său prieten.
Domnul Alexandru era tot un zambet. Nerăbdarea nu-i dădea pace. Vroia să ajungă cât mai repede la casa lui din deal. Acolo îşi punea mereu ordine printre gânduri, uita de griji, iar mustul de aici avea un gust pe care nu-l puteai găsi nicăieri. În plus, cunoscuse de puţin timp o localnică (din Dragosloveni), de la care nu-şi putea lua gândul. Mâine era ziua lui, împlinea 46 de ani. Pregătirile pentru aniversarea de mâine aveau să înceapă chiar în seara asta.
Drumul începea să urce. Dacă te uitai în urma căruţei vedeai cum aceasta se înalţă deasupra unei mări de viţă de vie, iar printre butuci, oameni ca furnicile, încărcau coşurile cu struguri parfumaţi. A fost un an bun, iar mustul proaspăt îi va delecta pe musafiri.
Iata-i ajunşi în faţa porţii. Caii se opresc, căci nu-i nimeni să le deschidă. Căruţaşul coboră şi deschide porţile. Oaspeţii sunt poftiţi înăuntru. Pe terasa de la etaj Vlahuţă, Delavrancea şi Caragiale savurează un pahar de must, privind relaxaţi podgoriile ce se întind în cele trei zări: la stânga spre Târgul Focşanilor, înainte până la calea ferată şi în dreapta până la Plaineşti.
Povestea de mai sus este una fictiva. Personajele sunt insa reale, au trait in perioada evocata si au fost prieteni buni. Al. Vlahuta avea o casa in Dragosloveni (acum casa memoriala) pe care a folosit-o pana in 1916. Caragiale si Delavrancea l-au vizitat adesea pe Vlahuta la casa dintre vii. I.L. Caragiale a fost implicat intr-un proces de plagiat pe care l-a castigat usor datorita pledoariei impecabile a avocatului sau, Barbu Stefanescu Delavrancea (ales primar al Bucurestilor in 1889). Satul Gugesti avea gara inca din 1881.
Referinte: wikipedia, Monografia Gugestiului
). Apoi mi-am mai adus aminte de oamenii de viata de la metrou de la Universitate care se cinsteau la prima ora…
Comentarii recente