Adunate de la sate…

Incep mini-serialul (ca tot e la moda) cu drumul de la Bucuresti pana la Amsterdam. O sa radeti si o sa spuneti „ce e asa de special la un asemenea drum?”
Varianta I: Te duci la aeroport iei avionul, te plictisesti vreo doua ore si ai ajuns!
Ei bine… se poate si altfel.
Varianta a II-a (si cea aleasa de grupul nostru de calatorie) suna cam asa: aeroport Baneasa (Bucuresti) -> aeroport Charleroi (Belgia) -> autobuz pana la Bruxelles (Gara de Nord) -> metrou de la Gara de Nord (Bruxelles) pana la Gara de Sud (Bruxelles) -> autocar pana la Amsterdam (Gara Amstel) -> metrou de la Gara Amstel (Amsterdam) pana la Gara Centrala (Amsterdam) -> taxi (pentru ca la ora respectiva, adica 00:30 nu mai circula niciun autobuz! cel putin nu unul de care aveam nevoie.) pana la Hotel (adica pe strada Transformatorweg – am scris asta pentru cei interesati sa urmaresaca pe harta un adevarat safari prin jungla urbana – ).

Toate astea pentru 80 de euro economie! Bineinteles si pentru multa aventura! 😀

Sa o luam cu avionul: turbulente groaznice, la aterizare am zis ca murim. Un barbat si o femeie faceau glume macabre in spatele nostru in timp ce avionul se zgaltaia din toate incheieturile, apropiindu-se de pista de aterizare.

Autobuzul de la Charleroi spre Bruxelles a fost binevenit dupa ce un baiat cu taxiul era cat p’aci sa ne ademeneasca pentru un tarif de „doar” 180 euro pentru drumul de 40 minute.

In Bruxelles am ramas perplecsi cand am observat ca am fost lasati in Gara de Nord iar noi aveam legatura spre Amsterdam din Gara de Sud. Am luat bilete dus-intors la metrou si ne-am descurcat.

La Gara de Sud am asteptat celebrul autobuz Eurolines care trebuia sa ne duca la Amsterdam. Soferul era cam ciudat si nu vorbea engleza. Tipa la toata lumea sa-si puna bagajele intr-un anumit loc din portbagaj, dar nimeni nu-l intelegea. Drumul de la Bruxelles la Amsterdam a fost friguros. Probabil soferului ii era cald caci tot drumul am dardait cu gecile pe noi. Temperatura din autoboz cred ca era mai scazuta decat cea de afara.

Ajunsi in sfarsit la Amsterdam, am coborat din autobuz, in caldura noptilor Olandeze. Am rasuflat usurati stiind ca drumul nostru s-a apropiat de final. Ne gandeam la patul de la hotel… Apoi ne-am dat seama ca de fapt eram in Statia Amstel in loc de Statia Centrala. Am intrat la metrou insa casele de bilete erau inchise (ceasul batea miezul noptii). Am oprit un lucrator de la metrou (cred ca era singurul care mai lucra la ora aia) si l-am rugat sa ne ghideze pentru a cumpara bilete. Singurul loc de unde am fi putut procura tichete de calatorie era un bancomat cu fise. Cum noi n-aveam fise, angajatul ne-a recomandat sa mergem cu nasul, iar daca suntem prinsi sa explicam ca n-am avut de unde lua bilete si vom fi iertati. Tipul a uitat sa ne mai spuna un mic detaliu pe care aveam sa-l experimentam curand pe propria noastra piele. Am trecut linistiti de punctele de acces pe peron, fara sa ne stresam pentru cartelele de metrou pe care nu le aveam. Toti (6 in total) eram linistiti in eventualitatea unui control, fiecare repetand in cap ce aveam sa spunem daca eram prinsi. Ajunsi in statia Centrala toate grijile pareau sa se fi evaporat, desi toti aveam un sentiment ciudat ca nu se terminase.
Amanuntul pe care a „uitat” lucratorul de la metrou sa ni-l spuna ni se infatisa in fata sub forma unor usi de metal si sticla inchise. Singurul mod prin care am fi putut sa le deschidem era bineinteles o cartela de metrou. Noi nu posedam un astfel de obiect. Panica ne cuprinsese in timp ce fiecare cauta in mintea lui o portita de scapare. Norocul nostru avea sa fie ghinionul altuia: un cuplu, cu cartela de metrou se despartise dintr-o eroare. Barbatul trecuse dincolo, in timp ce sotia lui ramasese blocata pe partea cu infractorii, adica in partea noastra! 😀 Se pare ca dintr-un motiv sau altul cartela doamnei nu mai functiona. In timp ce cautam solutii la evadarea noastra spre liberate, o doamna „amabila” si cu cartela ne sugereaza sa apasam unul din cele doua butoane de pe un stalp. Fiindca erau doua si nu stiam care din ele, am intrebat: „Rosu sau albastru?” Ni s-a raspuns: „albastru!” (pe cel rosu scria S.O.S.). Am apasat cu incredere asteptand salvarea de la metroul groazei. In difuzorul de deasupra butonului au inceput sa se auda voci. Clar nu era de bine. Intre timp barbatul cu sotia prinsa in partea nasoala a peronului a reusit sa deschida una din usi de pe partea de acces inspre peron. In secunda doi cei 6 „blatisti” au navalit pe singura portita de scapare! Eram scapati! Doamna a ramas ultima, dar a iesit si ea pana la urma. Din fata veneau doi lucratori la metrou cu uniforme reflectorizante. Am luat-o toti la fuga cu trolere si bagaje dupa noi.

La suprafata am fost martorii plecarii ultimului autobuz care mergea spre hotel. Eram prea obositi ca sa ne mai miram. Am luat un taxi si pe la 1 dimineata eram in camere.

Am hotarat de comun acord ca varianta II nu-si merita economia.