Trebuia sa ne imbarcam pentru o minunata calatorie spre ploioasa insula. Eu, sotia mea si cu tatal meu. Tata era linistit, avea bilete atat pentru avionul pana la Paris cat si pentru legatura din Paris spre insula. Noi insa, n-aveam biletele. Incercasem sa fac „check-in” on-line (scuzati-mi englezismele, dar mi-ar lua mult mai mult sa explic in romaneste), insa din motive de securitate (deh, doar sunt roman, deci sunt periculos) nu am fost lasat sa-mi duc la capat initiativa, si mi s-a recomandat intr-un mesaj scurt si in engleza sa ma prezint pentru check-in la aeroport. Am scos la imprimanta foaia care atesta ca platisem bilet si am prezentat-o domnului de la ghiseu, la aeroport. Domnul de la ghiseu m-a indrumat politicos catre tonomatele care scuipa bilete (uite ce iese daca incerc sa traduc in romaneste) pentru a ne lua biletele de imbarcare. Fiind prima data cand vazusem/folosisem aceste „bileto-mate” nu stiam daca ma voi descurca. Timp era suficient, iar aparatul respectiv era destul de intuitiv. Am introdus numarul calatoriei de pe foaia de rezervare si mi-a dat eroare. Am mai incercat de cateva ori si dupa ce am primit acelasi raspuns eronat ne-am asezat din nou la coada de la ghiseu.
La scurt timp, cand ne-a venit randul, tata a scapat repede, avea bilet, a lasat bagajul si a iesit din rand. La noi insa… poticneala maxima. Eram obisnuit cu lucruri care mi se intampla numai mie, asa ca am asteptat rabdator. Dupa 5-10 minute tanarul din spatele ghiseului ne-a anuntat ca nu ne poate da biletele pentru ambele zboruri (o eroare sau ceva!), ci doar biletele pana la Paris, urmand ca odata ajunsi acolo sa ne descurcam cu biletomatele din Franta, sa ne tiparim noi biletele pentru mai departe.
Am aterizat la Paris cu o mica intarziere de 10 minute. Astfel timpul nostru pentru a prinde legatura s-a redus de la 60 minute la 50 minute. Suficient gandeam eu, fara sa stiu unde ma aflu. Nu trebuia sa ne facem griji pentru bagajele de la cala, trebuia sa trecem de la un terminal la altul; ce, nu erau suficiente 50 minute? Sa fim seriosi…
Numai ca… Aeroportul Charles De Gaulle din Paris, Franta, nu e un aeroport ca altele!
Unde ramasesem. Ah, da! Am debarcat destul de agitat (eu, ceilalti doi erau relaxati) si m-am infipt in primul automat de bilete. Am scanat pasapoartele rapid iar tonomatul a tusit doua bilete (pentru mine si sotie, tata avea!). Cautand in disperare un ecran de pe care sa citesc poarta si timpul pentru urmatorul zbor de legatura, ceilalti doi ma anunta ca au nevoie de o toaleta. Nu eram chiar panicat, 40 minute erau suficiente pentru a merge la o poarta si pentru a ne imbarca.
Am traversat un culoar intortocheat si mare mi-a fost mirarea cand, in loc de porti de imbarcare am dat peste porti de… scanare si verificare! Cozi imense, copii urland, carucioare care nu incapeau pe portile de scanare, oameni care nu stiau limba gesticulau in incercarea de a trece mai departe, toate alcatuiau un haos apasator si galagios. Ne-am supus, am scos laptopul, telefoanele, cureaua si ce mai aveam prin buzunare si am trecut cu bine, tata insa… La el a mai durat putin, ca doar nu ne grabeam. L-au scanat de vreo trei ori, l-au descaltat, l-au verificat separat, pana au obosit si l-au lasat sa treaca. 10 minute, nu e chiar asa mult, mai aveam destul… 30 de minute sa gasesti o poarta si sa te imbarci, o nimica toata. Oare!?
Am continuat sa mergem pe un culoar care nu se mai termina, cautand poarta de care aveam nevoie. Sagetile aratau tot inainte, apoi la dreapta, pe scari, pana am ajuns in fata unui tren (!) cu usile deschise. Am zis sa nu ratam sansa, am intrebat rapid pe cineva de pe peron daca trenul merge spre poarta noastra. Raspunsul scurt Da, coborati la prima ne-a facut sa nu mai pierdem secunde pretioase si am urcat. In 5 minute eram in terminalul corect. Mai aveam 25 minute si trebuia sa gasim poarta. Eram aproape.
Alergam si imi aduceam aminte de scena din „Singur acasa 2: Pierdut in New York” cand familia alerga iar mezinul era in spate. Diferenta era ca eu alergam in fata iar familia mea era mult in urma. Poarta magica purta numele de K27, iar eu eram in dreptul lui K37, ceea ce insemna ca mai aveam de alergat. Dar cu cat alergam mai departe cu atat aveam un sentiment ciudat dublat de privirea care mi se oprise pe un perete in plan indepartat. Imensul terminal se termina, iar ultima poarta pe care puteai sa o zaresti avea numarul K33. M-am oprit. Eram incurcat. Minutele zburau si incepeam sa ma simt ca intr-o cutie sigilata si fara gauri de aerisire. Intre timp ceilalti doi m-au ajuns din urma gafaind. Eu nu gafaiam pentru ca aproape nu mai respiram. Nu i-am bagat in seama. Am luat-o la fuga inapoi. Cautam cu privirea o persoana intr-o uniforma de orice fel, pentru a cere o explicatie pentru invizibilitatea portii K27. Intr-un final cineva mi-a aratat calea spre poarta mantuirii. Semnul care indica poarta era in rand cu cafenelele de pe stanga si de asta trecusem pe langa el fara sa realizez ca acolo era o poarta. Bineinteles ca era la un etaj inferior. Am inceput sa cobor scarile in fuga facandu-le semn celor doi care, din nou, alergau in urma mea.
Mai erau 20 minute. Eram fericit. Am fost fericit foarte putin timp pentru ca, ajuns la poarta, tanarul de acolo m-a anuntat ca poarta s-a inchis (desi usa era larg deschis) iar autobuzul plecase deja. Pentru o secunda ma gandeam sa ies pe usa si sa o iau la fuga dupa autobuz, dar am alungat rapid gandul copilaresc si disperat. Eram cu totii adulti responsabili iar avioane mai erau, slava cerului doar eram intr-un aeroport.
Va continua!
PS. Am realizat ca articolul devine mult prea lung, (cred ca deja este prea lung pentru unii) asa ca am decis sa il impart in mai multe episoade. Voi reveni.
Epic!