„Puncte” – jocul copilariei mele

On 13 februarie 2015, in jocuri, subiective si personale, by Andrei Lefter

Imi aduc aminte cum jucam noi „Puncte”, in parcul din fata blocului.

Se trasa un cerc pe asfalt, pamant (aici mai era o varianta a jocului „la gropita”) sau orice suprafata plana fara denivelari. La cativa pasi, mai aproape sau mai departe de cerc se trasa o linie. In cerc se puneau „punctele” iar de la linia trasata se incercau sa se „ia” punctele din cerc cu o piatra sau bucata de cauciuc plat si gros.
Se juca in minim 2 jucatori fara avea un numar maxim de copii care puteau participa. Toti jucatorii se asezau dincolo de linia trasata pe rand si arunca piatra spre cercul cu puncte. Daca un jucator reusea sa scoata toate punctele din cerc din prima, runda se termina (rar se intampla sa fie asa). Dupa ce toti jucatorii si-au aruncat pietrele spre cerc, jocul continua; cel care era cel mai aproape de cerc dadea primul, apoi cel care era al doilea cel mai aprape de cerc, apoi al treilea si tot asa pana nu mai ramanea niciun punct sau spătiile in cerc. Masuratorile erau stricte: se folosea marimea talpei piciorului, palmei sau numar de degete (intotdeauna de la aceasi persoana pentru strictete). Apoi incepea runda a doua. Se stabilea cu cat se merge (numarul de puncte pe care trebuia sa-l puna fiecare jucator in cerc) si se relua jocul.

Punctele:
– fața colorata, desenata, partea interesanta de la cutia de chibrituri;
– aveau valori diferite in functie de desenul de pe ele sau de marimea lor (chibriturile supradimensionate erau mai valoroase);
– de pe chibriturile cu femei goale erau cele mai „valoroase”;

 

Spătiile (cu accent pe „t”):
– dosul, partea neinteresanta de la cutiile de chibrituri;
– aveau jumate din valoarea „punctelor”;

 

Scapariciul nu se folosea, se arunca, sau se lasa parintilor acasa pentru folosire ulterioara (avand in vedere ca ramaneau fara cutiile de chibrituri). 🙂

Piatra:
– era unealta magica si de ea depindea daca erai campionul cartierului sau nu la „Puncte”;
– o cautai intens prin toate locurile prin care mergeai, o testai si te antrenai cu ea pentru a fi cel mai bun;
– unii copii erau atat de atasati de pietrele lor incat le luau acasa sau le puneau nume, altii le ascundeau in locuri bine dosite numai de ei stiute;
– trebuia sa fie „fina” si „inalta”; fina pentru a aluneca usor pe suprafata de joc si inalta pentru a lua cat mai multe puncte si spătii;
– alte caracteristici si variante: sa aiba o parte sparta si una rotunjita; pietre mai bune la distanta, pietre mai bune la apropiere; pietre cu marimi si forme diferite; pietre mai grele si pietre mai usoare;

Curiozitati si intrebari pe care nu ni le-am pus niciodata cand eram copii:
– cine stabilea valoare „punctelor”?
– pe ce criteriu se stabilea care puncte erau mai valoaroase decat altele?

Tagged with:
 

2 Responses to „Puncte” – jocul copilariei mele

  1. Razvan spune:

    Ee daaa, intr-adevar, ce amintiri frumoase. 🙂

  2. vali crintea spune:

    jocuri frumoase si mult mai indicate daca e sa le comparam cu butonatul in tablete a copiilor zilelor noastre !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.