In septembrie, am primit un cadou neasteptat, dar mult dorit. Un roman grafic. Ce e un roman grafic? O poveste ampla scrisa sub forma de benzi desenate.
Auzisem despre el si eram curios sa-l citesc. Este singurul roman grafic care a primit echivalentul Oscarului in lumea scrisa si anume premiul Pulitzer.
Romanul se numeste „Maus” si a fost realizat in decursul a 13 ani de catre Art Spiegelman.
Este structurat pe doua planuri: unul real in care este prezentata relatia autorului cu tatal sau Vladek iar pe de alta parte, planul povestii relatate de cel din urma. Este povestea vietii lui Vladek, evreu polonez, care traieste ororile Holocaustului si care ajunge, impreuna cu sotia sa Anja, in cel mai cumplit loc: Auschwitz.
„La Spiegelman, nazistii sunt pisici, evreii – soareci, polonezii – porci si americanii – caini. Toti sunt inspaimantatori de umani.” – The Times
Usor de citit si impresionant. Vi-l recomand!
(Episodul 1 il gasiti AICI!)
(Episodul 2 il gasiti AICI!)
Aterizasem. In sfarsit pe pamant. Afara se inserase, dar ce mai conta, ajunsesem pe insula. Trebuia sa mergem la bagaje si apoi acasa. Bineinteles ca trebuia sa mai trecem pe la controlul de rutina. Eu si sotia am prezentat pasapoartele si am trecut. La tata a mai durat putin pentru ca el mergea cu buletinul.
Bagajele noastre, al meu si al sotiei, s-au sincronizat perfect odata cu intrarea noastra in sala cu „rotative”, al tatalui insa… n-a mai aparut, desi am asteptat mai bine de 20 minute, poate chiar mai mult. Iarasi o noutate. Era pentru prima data cand experimentam pierderea unui bagaj. Am mers la ghiseul de bagaje pierdute sa-l raportam. Am lasat adresa, numere de telefon si am iesit din aeroport mai usori de un bagaj. Nu mai spun ca era coada si la bagaje pierdute semn ca nu eram singurii in situatia ingrata de a raporta pierderi.
In parcare, am incarcat bagajele in portbagaj si am urcat in masina. Cand am dat sa las frana de mana in jos, m-a trecut un fior rece. Citeste mai departe…
(Episodul 1 il gasiti AICI!)
In urma noastra un francez alerga de mama focului avand si el aceeasi surpriza pe care o avusem si noi cu cateva secunde inainte. Pierduse si el avionul. Aveam sa ne reintalnim cu el in scurt timp la ghiseul 39A, acolo unde, compania Airfrance schimba biletele celor care pierdeau zborurile, conexiunile in care erau implicate avioanele lor (evident!). M-am asezat la coada. practic nu era o coada pentru ca in fata mea era doar o tanara de origine USA, cu problema de bilet, ca si noi de altfel. In spatele meu s-a asezat francezul, iar dupa francez cei doi insotitori ai mei. A trebuit sa fac rocada cu francezul pentru a fi impreuna cu familia mea.
Intre timp, stand la coada, coada se marea, tot mai multi pierdeau conexiunile Airfrance. 15 minute, daca nu mai mult, am asteptat sa i se rezolve problema americancei care se grabea la Amsterdam. Apoi a venit randul francezului, care, culmea, nu pierduse nicio legatura, ci pierduse un zbor direct. Suna ciudat si absurd, dar omul isi cumparase bilet de la aeroport, iar cei care i-au vandut biletul nici macar nu l-au atentionat pe individ ca s-ar putea sa nu mai prinda avionul. Macar noi nu eram francezi, nu locuiam in Paris si nici nu mai fusesem vreodata pe Charles De Gaulle, dar el n-avea nicio scuza.
Dupa alte 15 minute ne venise randul, dar venise si timpul pentru schimbul de tura, asa ca a mai durat putin. Coada se facea din ce in ce mai mare in urma noastra.
Domnul mai in varsta, care tocmai il schimbase la ghiseu pe tanarul de culoare, ne-a inmanat noile noastre bilete si ne-a anuntat ca suntem in carti pentru urmatorul avion, in 2 ore si 40 minute.
Am asteptat 2h langa poarta la care trebuia sa ne imbarcam sperand ca de data asta sa nu mai avem probleme cu identificarea portii. Ecranul din apropiere ne anunta ca avionul intarzie 20 minute. Deh, ce mai conteaza 20 minute la 2 ore si 40 minute plus restul zilei pe care o petrecusem pe drumuri. La scurt timp, cei care asteptau pe scaunele din apropierea poartii s-au ridicat si au inceput sa se indrepte catre alta zona a terminalului. M-am panicat din nou. Pe ecran nu aparea nicio modificare iar doamnele in uniforma nu ne informara de alte schimbari. M-am ridicat si, invartindu-ma ca un titirez incercam sa aflu informatii noi. Vazandu-ma dezorientat, una din doamnele in uniforma isi face mila si ma anunta ca avionul nu mai pleaca de la poarta respectiva, ci de la alta.
Soferul autobuzului parea ca si-a luat permisul in Romania si a fost angajat la RATB toata viata lui, pentru ca nici nu plecase bine si deja multi se agatau cu disperare de orice. Un canadian cu un cap mare si rosu la fata n-a avut noroc de sprijin la timp asa ca s-a lungit pe podea lovindu-se destul de rau. Cascadoria involuntara a nord americanului nu prea le-a picat bine celorlalti care si asa se aflau intr-un echilibru precar.
Dupa 15 minute de mers cu autobuzul am ajuns in sfarsit la aeronava. Tocmai incepuse sa ploua. Nu mai conta.
Eram in avion si eram fericit. Habar n-aveam ca ziua nu se terminase iar aventurile aveau sa continue. Tineti aproape, aventura continua in episodul 3 (ultimul, promit!)
Trebuia sa ne imbarcam pentru o minunata calatorie spre ploioasa insula. Eu, sotia mea si cu tatal meu. Tata era linistit, avea bilete atat pentru avionul pana la Paris cat si pentru legatura din Paris spre insula. Noi insa, n-aveam biletele. Incercasem sa fac „check-in” on-line (scuzati-mi englezismele, dar mi-ar lua mult mai mult sa explic in romaneste), insa din motive de securitate (deh, doar sunt roman, deci sunt periculos) nu am fost lasat sa-mi duc la capat initiativa, si mi s-a recomandat intr-un mesaj scurt si in engleza sa ma prezint pentru check-in la aeroport. Am scos la imprimanta foaia care atesta ca platisem bilet si am prezentat-o domnului de la ghiseu, la aeroport. Domnul de la ghiseu m-a indrumat politicos catre tonomatele care scuipa bilete (uite ce iese daca incerc sa traduc in romaneste) pentru a ne lua biletele de imbarcare. Fiind prima data cand vazusem/folosisem aceste „bileto-mate” nu stiam daca ma voi descurca. Timp era suficient, iar aparatul respectiv era destul de intuitiv. Am introdus numarul calatoriei de pe foaia de rezervare si mi-a dat eroare. Am mai incercat de cateva ori si dupa ce am primit acelasi raspuns eronat ne-am asezat din nou la coada de la ghiseu.
La scurt timp, cand ne-a venit randul, tata a scapat repede, avea bilet, a lasat bagajul si a iesit din rand. La noi insa… poticneala maxima. Eram obisnuit cu lucruri care mi se intampla numai mie, asa ca am asteptat rabdator. Dupa 5-10 minute tanarul din spatele ghiseului ne-a anuntat ca nu ne poate da biletele pentru ambele zboruri (o eroare sau ceva!), ci doar biletele pana la Paris, urmand ca odata ajunsi acolo sa ne descurcam cu biletomatele din Franta, sa ne tiparim noi biletele pentru mai departe.
Am aterizat la Paris cu o mica intarziere de 10 minute. Astfel timpul nostru pentru a prinde legatura s-a redus de la 60 minute la 50 minute. Suficient gandeam eu, fara sa stiu unde ma aflu. Nu trebuia sa ne facem griji pentru bagajele de la cala, trebuia sa trecem de la un terminal la altul; ce, nu erau suficiente 50 minute? Sa fim seriosi…
Numai ca… Aeroportul Charles De Gaulle din Paris, Franta, nu e un aeroport ca altele!
Citeste mai departe…
Stiu ca am fost cam neglijent cu blogul, dar sunt hotarat sa mai dau panzele de paianjan jos.
Am cateva articole care asteapta sa fie scrise. Va spun doar cam ce subiecte urmeaza in scurt timp:
– Compania aeriana Airfrance si aeroportul Charles De Gaulle din Paris;
– Romanul grafic „Maus” – singurul roman grafic care a castigat premiul Pulitzer;
– soferii Ro vs. soferii Uk
Tineti aproape!
