Feb 132015
 

Imi aduc aminte cum jucam noi „Puncte”, in parcul din fata blocului.

Se trasa un cerc pe asfalt, pamant (aici mai era o varianta a jocului „la gropita”) sau orice suprafata plana fara denivelari. La cativa pasi, mai aproape sau mai departe de cerc se trasa o linie. In cerc se puneau „punctele” iar de la linia trasata se incercau sa se „ia” punctele din cerc cu o piatra sau bucata de cauciuc plat si gros.
Se juca in minim 2 jucatori fara avea un numar maxim de copii care puteau participa. Toti jucatorii se asezau dincolo de linia trasata pe rand si arunca piatra spre cercul cu puncte. Daca un jucator reusea sa scoata toate punctele din cerc din prima, runda se termina (rar se intampla sa fie asa). Dupa ce toti jucatorii si-au aruncat pietrele spre cerc, jocul continua; cel care era cel mai aproape de cerc dadea primul, apoi cel care era al doilea cel mai aprape de cerc, apoi al treilea si tot asa pana nu mai ramanea niciun punct sau spătiile in cerc. Masuratorile erau stricte: se folosea marimea talpei piciorului, palmei sau numar de degete (intotdeauna de la aceasi persoana pentru strictete). Apoi incepea runda a doua. Se stabilea cu cat se merge (numarul de puncte pe care trebuia sa-l puna fiecare jucator in cerc) si se relua jocul.

Punctele:
– fața colorata, desenata, partea interesanta de la cutia de chibrituri;
– aveau valori diferite in functie de desenul de pe ele sau de marimea lor (chibriturile supradimensionate erau mai valoroase);
– de pe chibriturile cu femei goale erau cele mai „valoroase”;

 

Spătiile (cu accent pe „t”):
– dosul, partea neinteresanta de la cutiile de chibrituri;
– aveau jumate din valoarea „punctelor”;

 

Scapariciul nu se folosea, se arunca, sau se lasa parintilor acasa pentru folosire ulterioara (avand in vedere ca ramaneau fara cutiile de chibrituri). 🙂

Piatra:
– era unealta magica si de ea depindea daca erai campionul cartierului sau nu la „Puncte”;
– o cautai intens prin toate locurile prin care mergeai, o testai si te antrenai cu ea pentru a fi cel mai bun;
– unii copii erau atat de atasati de pietrele lor incat le luau acasa sau le puneau nume, altii le ascundeau in locuri bine dosite numai de ei stiute;
– trebuia sa fie „fina” si „inalta”; fina pentru a aluneca usor pe suprafata de joc si inalta pentru a lua cat mai multe puncte si spătii;
– alte caracteristici si variante: sa aiba o parte sparta si una rotunjita; pietre mai bune la distanta, pietre mai bune la apropiere; pietre cu marimi si forme diferite; pietre mai grele si pietre mai usoare;

Curiozitati si intrebari pe care nu ni le-am pus niciodata cand eram copii:
– cine stabilea valoare „punctelor”?
– pe ce criteriu se stabilea care puncte erau mai valoaroase decat altele?

Aug 162013
 

Citind intamplator o carte intitulata „Ways of Seeing” de John Berger am dat la un moment dat de imaginea asta:

Raphael-Sistine-Madonna1

Mi se parea foarte cunoscuta! Am intors cartea pe lateral si am citit scrisul ce insotea fotografia alb negru: „RAPHAEL 1483-1520”. Apoi m-a izbit: era icoana pe care o avea bunica in camera ei. Mi-a placut dintotdeauna desenul de pe foaia de hartie, micuta si incadrata de o rama de lemn inchisa la culoare. De multe ori, in vacantele de vara, ma trezeam holbandu-ma la icoana impodobita cu busuioc, si nu intelegeam ce era asa de fascinant la ea. Niciodata nu mi-a inspirat un sentiment religios sau pios, desi pe atunci nu eram strain de mersul la biserica si pupatul icoanelor. Si totusi avea ceva care ma fascina.
Am tinut si tin mult la micutul obiect care candva apartinea bunicii mele si nu sunt singurul. Dupa ce bunica n-a mai fost, iar lucrurile ei se faceau pomana pe la vecini, am urmarit cu ardoare icoana decolorata, sa nu cumva sa se piarda. Si s-a dovedit ca nu eram singurul: atat tata cat si sora mea erau fascinati de obiect si aveau aceelasi tel ca si mine – ca icoana sa nu se rataceasca. Drept urmare se afla inca in familia noastra.

Cateva detalii despre pictura in ulei pe panza a pictorului italian Raphael:
– intitulata Madona Sistina/Madona Sixstina sau La Madonna di San Sisto;
– realizata intre 1513-1514 ca piesa de altar pentru manastirea San Sisto din Piacenza;

Mar 192013
 

Stiu ca in Romania (si nu numai) perceptia generala este ca benzile desenate/comicsurile sunt pentru copii. De asemenea majoritatea au impresia ca daca asemenea publicatii sunt pentru copii atunci automat ai nevoie de talent si pricepere cat ale unui copil pentru a produce carti pentru copii. Adica nu esti suficient de talentat pentru a fi un pictor de exemplu, un arhitect sau un scriitor asa ca… te reduci la a face benzi desenate.

Ei bine, trebuie sa va anunt ca perceptia asta este eronata. Imi pare rau, dar trebuie sa stiti adevarul.
Eu n-am talent la desen, n-am avut niciodata. Si pana la urma ce inseamna sa ai talent? Sa ai imaginatie? Sa stii sa tragi linii drepte? Sa desenezi instinctiv frumos? E o discutie ampla si nu vreau sa ma pierd in detalii despre ce inseamna sa fii talentat si daca te nasti asa sau poti sa ajungi talentat prin multa munca.

Sa revenim. Spuneam ca perceptia generala asupra benzilor desenate este una destul de eronata si nedreapta. Problema e ca in categoria benzilor desenate avem o multitudine de subgenuri iar o clasificare foarte stricta nu poate fi facut foarte usor. Depinde acum ce intelege fiecare prin banda desenata pentru ca putem vorbi de stripurile din ziarul de duminica, cu mici glumite transpuse in caricaturi si putem merge pana la romanele grafice.
Citeste mai departe…

Mar 152013
 

De cand am ajuns in UK am intampinat foarte putine probleme ce tin de banalitatea de zi cu zi, insa cea mai mare dintre ele este si ramane in continuare tunsul!
Se spune ca frizerul trebuie sa fie o persoana de incredere iar relatia dintre el si client trebuie sa fie speciala si de durata. De-a lungul relatiei cu cel care te tunde ajungi sa stabilesti un limbaj aparte, el stie cam ce preferinte ai si tu ai incredere ca nu te ciunteste sau mai rau, nu face sa sara sangele din tine.

Asa ca, de cum am ajuns aici am incercat sa gasesc un frizer „de incredere”. Si cum sa stabilesti asta din prima? Pai… te uit la cum arata frizerul, frizeria si nu in ultimul rand dupa cum arata clientii. Dar tot nu e suficient, asa ca trebuie sa te supui la metoda atat de folosita si indragita de medicii de aici numita intuitiv „trial and error” (incercand si gresind).

Un inceput trebuia sa existe asa ca mi-am facut curaj si am intrat in prima frizerie care mi s-a parut mai de doamne-ajuta. Un nene trecut de a doua tinerete cu un aer de golan (deh, majoritatea frizeriolr pe care i-am intalnit se incadrau in aceast curent), cu prietena, deci necasatorit, tundea de zor tot felul de clienti: copii, batrani, golani si chiar femei (asta chiar daca langa frizeria lui e si un coafor).
Mi-a venit randul, m-a intrebat cum vreau sa ma tund, i-am zis „scurt din foarfeca” si ca mai peste tot pe unde am fost, a luat masina de tuns si m-a „scalpat” cu numarul 2. Cred ca e ceva standard pentru ca asa pateam si in Romania. Cred ca si fata mea de om neumblat prin lume le da frizerior incredere ca nu o sa ma prind de schema lor; ce mare diferenta intre tunsul scurt cu foarfeca si tunsul rapid cu numarul 2 al masinii de tuns? Diferenta e de timp iar timpul inseamna bani: tunzi mai repede, tunzi mai multi, iei mai multi bani! QED!
£6.50 la revedere.

Mi-am jurat ca nu ma mai intorc acolo data viitoare cand voi avea nevoie de un tuns, asa ca am inceput cautarile pentru o alta experienta din care sa intru cu par lung si sa ies cu el putin mai scurt. Citeste mai departe…

Dec 042011
 

Pana la urma, celebritatile, vedetele, sunt si ei/ele oameni, nu? Atunci de ce n-as fi inconjurat de oameni?! De oameni care seamana cu vedetele!
Mai jos am facut o lista cu oameni cunoscuti carora le-am gasit corespondentul in imediata mea apropiere. Oameni pe care-i cunosc, familie sau prieteni. Sigur ati avut si voi impresia macar o data-n viata ca cineva pare cunoscut si nu stii de unde sa-l iei! Ei bine eu le-am gasit corespondentii in viata artistica internationala.



Jack Nicholson – tata