Feb 132015
 

Imi aduc aminte cum jucam noi „Puncte”, in parcul din fata blocului.

Se trasa un cerc pe asfalt, pamant (aici mai era o varianta a jocului „la gropita”) sau orice suprafata plana fara denivelari. La cativa pasi, mai aproape sau mai departe de cerc se trasa o linie. In cerc se puneau „punctele” iar de la linia trasata se incercau sa se „ia” punctele din cerc cu o piatra sau bucata de cauciuc plat si gros.
Se juca in minim 2 jucatori fara avea un numar maxim de copii care puteau participa. Toti jucatorii se asezau dincolo de linia trasata pe rand si arunca piatra spre cercul cu puncte. Daca un jucator reusea sa scoata toate punctele din cerc din prima, runda se termina (rar se intampla sa fie asa). Dupa ce toti jucatorii si-au aruncat pietrele spre cerc, jocul continua; cel care era cel mai aproape de cerc dadea primul, apoi cel care era al doilea cel mai aprape de cerc, apoi al treilea si tot asa pana nu mai ramanea niciun punct sau spătiile in cerc. Masuratorile erau stricte: se folosea marimea talpei piciorului, palmei sau numar de degete (intotdeauna de la aceasi persoana pentru strictete). Apoi incepea runda a doua. Se stabilea cu cat se merge (numarul de puncte pe care trebuia sa-l puna fiecare jucator in cerc) si se relua jocul.

Punctele:
– fața colorata, desenata, partea interesanta de la cutia de chibrituri;
– aveau valori diferite in functie de desenul de pe ele sau de marimea lor (chibriturile supradimensionate erau mai valoroase);
– de pe chibriturile cu femei goale erau cele mai „valoroase”;

 

Spătiile (cu accent pe „t”):
– dosul, partea neinteresanta de la cutiile de chibrituri;
– aveau jumate din valoarea „punctelor”;

 

Scapariciul nu se folosea, se arunca, sau se lasa parintilor acasa pentru folosire ulterioara (avand in vedere ca ramaneau fara cutiile de chibrituri). 🙂

Piatra:
– era unealta magica si de ea depindea daca erai campionul cartierului sau nu la „Puncte”;
– o cautai intens prin toate locurile prin care mergeai, o testai si te antrenai cu ea pentru a fi cel mai bun;
– unii copii erau atat de atasati de pietrele lor incat le luau acasa sau le puneau nume, altii le ascundeau in locuri bine dosite numai de ei stiute;
– trebuia sa fie „fina” si „inalta”; fina pentru a aluneca usor pe suprafata de joc si inalta pentru a lua cat mai multe puncte si spătii;
– alte caracteristici si variante: sa aiba o parte sparta si una rotunjita; pietre mai bune la distanta, pietre mai bune la apropiere; pietre cu marimi si forme diferite; pietre mai grele si pietre mai usoare;

Curiozitati si intrebari pe care nu ni le-am pus niciodata cand eram copii:
– cine stabilea valoare „punctelor”?
– pe ce criteriu se stabilea care puncte erau mai valoaroase decat altele?

Ian 282012
 

De cateva zile, la una din farmaciile la care lucrez (lucrez cu ziua daca nu stiati, e mai bine decat suna si nu e ca in Romania ), se lucreaza de zor la amenajarea, reamenajarea, imbunatatirea, modernizarea spatiului de lucru, chiar daca unitatea s-a deschis cu putin timp in urma. Ca tamplari: doi mesteri, unul mai in varsta, un englez, si unul mai tinerel, american.

Simtindu-l mai tanar, am indraznit si am intrat in vorba cu americanul. Un timp foarte sociabil si deschis. In cateva minute am aflat cam jumatate din viata lui, inclusiv cat s-a chinuti sa obtina viza de rezidenta pentru UK, ca e din New York, din Queens, si asa mai departe.

In farmacie a intrat o familie de polonezi: un batranel, fata lui si nepotelul. Niciunul nu prea le rupea pe englezeste. A fost interesant sa ii fac anamneza batranului sa aflu ce problema avea la ochiul stang. Limbajul semnelor e bogat, dar nu destul de bogat pentru a pune diagnostice precise. Intamplarea a facut ca tanarul newyorkez sa se afle in spatele meu in timp ce eu ma chinuiam sa ma inteleg cu omul carunt si polonez din fata mea, si cand ma asteptam mai putin m-am trezit in mijlocul unui dialog in toata regula in poloneza. Ce s-a intamplat? Pai americanul s-a apucat sa vorbeasca in poloneza cu batranelul. Dupa ce am rezolvat cu pacientul am trecut la elucidarea misterului. Astfel am aflat si jumatatea cealalta a tanarului din Queens: el este singurul din familia lui nascut in America, parintii lui sunt polonezi.

Apoi m-a lovit un gand calator: o familie de tineri polonezi emigreaza in America pentru a le oferi copiilor un viitor mai bun. Tanarul se naste in New York, e cetatean american, si totusi hotaraste cu sotia lui sa emigreze in Marea Britanie, pentru a le oferi urmasilor lor un trai mai bun. In Anglia, este un trend acum, majoritatea britanicilor iau calea Australiei, unde, spun ei, e traiul mai bun decat in UK. Nu m-ar mira sa aud, peste ani, ca tinerii urmasi ai familiei de americani stabiliti in Marea Britanie si cu radacini poloneze, vor emigra in Australia.

Concluzia… o trageti voi.

Mar 182010
 

La Amsterdam, turisti de toate felurile: italieni, spanioli, britanici, nemti, nordici, dar si multi romani. Romanii sunt cei mai infricosatori, in sensul ca cel mai mult mi-a fost frica de romani. Cand am plecat din Belgia spre Olanda, in „autocarul frigorific” au urcat si 3 indivizi, bine-facuti, cu lanturi la gat si cefe in valuri. Ni s-au parut familiari si apoi ne-am dat seama ca-s concetateni de-ai nostrii. In prealabil una din fetele din grupul nostru a fost oprita (de sotul ei) de la remarci acide cu privire la cetatenii respectivi. Obisnuiti ca suntem straini si nu stie lumea romana nu ne jenam sa mai facem si remarci cu privire la mediul in care calatoream.

Cersetori am vazut multi in Belgia, in gari, la metrou, si chiar la semafoare. Unii din ei, mai ales cei din intersectii (deh, le cunoastem cu toti mersul) erau romani, din categoria romanes. In Amsterdam nu prea erau prin oras. Doar la Gara Centrala am vazut cativa si astia erau muzicanti sau artisti (in felul lor), deci nu cerseau pe gratis (daca-mi permiteti formularea 😀 ). Pe doi dintre ei, unul cu acordeon si altul cu saxofon, i-am recunoscut dupa repertoriu si dupa trasaturile fetei ca fiind de prin partile mioritei.

Localnicii erau reprezentati de un amestec de olandezi, oameni de culoare, „rastafarii” (jamaicani) si tipuri de nordici. In general barbati inalti si femei cam uratele (fiecare cu gusturile lui 🙂 ).

Copiii olandezi, copii preccoce, mai maturi decat m-as fi asteptat sa vad. Centru de stiinta NEMO, o oaza de cunoastere plina de copii. Aici, tinerii olandezi invatau despre lucruri pe care noi la scoala le-am facut sub forma de formule si toceala, ei invata aici totul jucandu-se. De la fizica si pana la sex, pustii olandezi abia asteapta se le descopere. Apropo de chestia cu sexul, stiu ca pare ciudat, dar la NEMO exista o camera speciala unde aveau acces copiii intre 12 si 18 ani. Acolo invatau despre o gramada de lucruri de la pastile anticonceptionale si prezervative pana la pozitii sexuale. Unora poate li se va parea cam mult, dar e mai bine asa decat sa aflii de pe un site porno.

*Desi Olanda este monarhie (deci are la conducere o casa regala) paradoxal aici sunt legalizate prostitutia si consumul de droguri usoare (doar in cafenele), iar copiii invata despre sex la 12 ani! Unii au o perceptie gresita despre o asemenea tara cu orientari libertine, si recunosc ca si eu o aveam intr-o oarecare masura pana sa ajung acolo, totusi rata violurilor, avorturilor sau a altor minuntatii de genul asta este mult mai scazuta decat in alte tari.
Mai multe poze dupa click…

Mar 152010
 

Problema cu apa e mai veche, nu stiu daca asta cu nitratii a fost vreodata, dar stiu sigur ca multi cetateni, atat din Gugesti cat si din Dumbraveni (nu stiu daca este vorba de aceeasi sursa de apa pentru cele doua localitati vecine) au acuzat de-a lungul timpului variate probleme la sistemul urinar. Mai precis procentul afectiunilor calilor urinare si al rinichilor in cele doua localitati este destul de ridicat: de la cele mai „banale” infectii urinare si pana la calculi renali sau pietre la rinichi. Statistica imi apartine si se bazeaza pe numarul mare de medicamente (pentru aparatul urinar) eliberate in farmaciile celor doua localitati.

E bine ca s-a facut analiza apei potabile a comunei (stiu ca analiza apei se face la o anumita perioada de timp, dar nu stiu cat de serios este facuta si ce teste sunt incluse in setul de analize) si ca populatia a fost avertizata in timp (sper!).

Linistitor este faptul ca marea majoritate a cetatenilor consuma apa imbuteliata sau de la fantani. Multi folosesc apa de la robinet la treburile casnice, dar si la preparatul mancarii.

Ian 092010
 

Ma plangeam intr-o postare anterioara de lipsa copiilor de la derdelus. Mai inainte ma intrebam unde au disparut copii din localitate? Inainte, in parcul din centru era plin de copii de toate varstele care se jucau de dimineata pana seara. Ca sa prinzi un loc in vreo echipa trebuia sa stai la coada, cine avea minge era sigur de participare, si asa mai departe.

Ma gandeam ca, poate, cine stie, o fi scazut natalitatea in comuna noastra sau or fi emigrat si copiii odata cu parintii. Cineva imi raspundea la intrebarea „unde sunt copiii?” scurt si la obiect: in baruri sau acasa, in fata calculatoarelor. Si tare imi e ca-i dau dreptate.

Astazi insa, venind de la serviciu, mi-a fost dat sa vad ceva ce nu credeam ca o sa vad prea curand: zeci de copii la un loc, jucandu-se. Spatiul de joaca pentru copii, cel de langa piata, nu este inca terminat si totusi astazi o multime de pusti au dat navala pe poarta lui. Vestea s-a dus repede si picii nu se mai opreau din venit la locul de distractie.

M-am hotarat sa cobor din masina si sa le fac o poza, desi afara se lasase ceata iar ziua era pe sfarsite. Din pricina asta aparatului foto i-a scapat si un blitz. Atat mi-a trebuit ca m-am si inconjurat de pusti care se asezau cat mai frumos pentru poza. Am fost asaltat, inconjurat si intrebat insistent daca le fac poze si de ce. Apoi, unii dintre ei au cerut poze in grupuri mici, doar cu prietenii lor.

M-am panicat, am facut repede cateva poze si am urcat in masina.